Câți prieteni ai la școală? Copilul începe să-i numere pe degete, mă ia plânsul pe interior. Niciunul, răspunde mama în locul băiețelului. Toți îl batjocoresc, fiindcă e în urmă. Micuțul se închide ușor în carapacea lui, își strânge pleoapele din care curg picături de lacrimi.
E furtună în sufletul lui și nu înțelege de ce e diferit, de ce nu reușește să învețe în ritm cu ceilalți copii. Se supără ușor, dar îi trece repede, chiar dacă îl tachinează copiii. El tot îi consideră prieteni. E în urmă cu socotitul, cititul. Fiindcă mintea lui e mai diferită față de ceilalți. Nu vreau să fac matematica, nu vreau limba română! Mi se pare o prostie școala asta.
E vizual, vizionar, cu abilități de lider. E pasionat de istorie, muzică rock. Are o minte brici, gândește matur, profund. E sensibil și-i fug ideile. Se simte din agitația lui permanentă, din dorința de a fi validat. Simte o tensiune care nu-i dă pace să aibă mintea clară. După aproape două ore de ședință îi împrumut o carte. Semn că el poate, poate mai mult.
Și descoperă pasiunea pentru istorie, despre minciună și adevăr, despre realitate și paradox. Citește de două ore, îmi scrie mama mai târziu! Mi-a promis că merge la școală. A prins aripi, continuă mama să-mi povestească cu emoții! Cât de greu e să citești sufletul unui copil cu aripile anesteziate, frânte de un sistem care nu face decât să-i blocheze intuiția, creativitatea și sensibilitatea? Cât de ușor este să închizi fereastra unei minți și să o închizi într-o temniță a bolilor psihice…
Asociatia de Tineret pentru Prietenie si Educatie 