Înger de împrumut

Aveam patru ani. Asistenta medicală intră în sala de clasă. Florin, colegul meu avea febră. Îi verifică temperatura și-l trimite la izolatorul orfelinatului. Trec două zile, trei, hai, o săptămână. Colegul meu de băncuță lipsește. Nu aveam cu cine să împart merele, jucăriile. Colegii erau zgomotoși, eu eram cu treburile mele, poeziile, cântecele.

Undeva pe la șapte ani, psihologul spunea că sufăr de o formă ușoară de autism. În orfelinate, diagnosticul mental și psihologic era o loterie fără număr. Fiecare copil primea un pumn de medicamente, de la calmante la somnifere. Eu am sărit de acest loz câștigător. Mai târziu aveam să înțeleg de ce medicamentele erau stimulente pentru liniștirea agitației. Era mult prea liniștit, mereu în starea de reverie, visător cu ochii deschiși. Mă rog, mai aranjat în exprimare, era un comportament selectiv. Mutism selectiv. Vorbeam două limbi: româna și maghiara, abia mutat de la secția maghiară. La cinci ani vorbeam și limba engleză. Veneau o groază de străini din Olanda, America. Iar educatoarea ne antrena mereu în cântece în limba engleză. În fine, după două săptămâni apare vestea despre dispariția bruscă a lui Florin din colectivitate. Asistenta medicală intră brusc în clasă și schimbă câteva vorbe cu educatoarea. Expresiile lor faciale, schimbarea bruscă a mișcărilor. E un semn că ceva nu e în regulă cu micuțul firav. Florin avea nevoie de un coleg de cameră. Cine vrea să stea cu Florinel în izolator? Nimeni. Se stinge deodată energia din clasă și apare liniștea aia mormântală. Ridic mâna! Dispare rapid furtuna tăcerii și se instalează eliberarea energiei din atmosferă. Îmi iau rapid două jucării de pluș, o pereche de pijamale. De la bucătărie primesc două vase de inox, o lingură. Florin a stat singur în salon și plângea seară de seară. Uscățiv, cu pielea albă ca luna, lipită de oase, iar ochii albaștri ca safirele. Nu era ușă de biserică, nici pe departe calul breaz al grupei. Avea o minte brici. Am ajuns în vestitul izolator al orfelinatului. Erau patru paturi. Trei aliniate vertical, iar cel de lângă ușă, orizontal. Pereții erau albi, goi. Se auzea bătaia de picături de apă din calorifere, iar zgura avea un luciu special al unei închisori, încât mintea mea zărea tot felul de ciudățenii ale imaginației fantastice. Florin pierdea în greutate. Împărțea mâncarea cu mine. După două seri îmi dau seama că micuțul vorbește apăsat și se mișcă atât de lent. În mintea lui exista doar panică, coșmar seară de seară. Asistenta medicală mai venea cu tava de medicamente din oră în oră și ne întreba dacă suntem bine. Florin e din ce în ce mai bine după o săptămână în care în care ne jucam diverse, construiam povești, ne certam. Uneori aveam întreceri de forță. El câștiga mereu. Seara mergeam pe furiș să ieșim în curte. Ne așezam păturica pe spațiul verde și urmăream stelele. A fost o lume de vis alături de micuțul îngeraș. Faptul că aveam un prieten de încredere căruia puteam să-i spun orice, să ne jucăm să povestim, să inventăm o lume a noastră. Era ceva fantastic. Mă simțeam ca într-un palat în care singurii prinți ai Universului se prindeau de mână și mulțumeau divinității pentru liniștea din salon. După un timp Florin nu se mai poate ridica din pat. Energia lui se risipește de la o zi la alta. Abia rostea câteva cuvinte… nu mai mult de două propoziții. Deodată nu mai vrea să se joace, vrea să doarmă. M-am întors în clasă fără Florinel. După ceva timp o întreb pe asistentă ce mai face Florin. Oooo! Florin s-a dus, scumpule! Unde? M-a lăsat fără răspuns. Florinel, micuțul îngeraș s-a dus la ceruri!